Nu m-am gîndit niciodată că voi fi solicitat să merg într-una dintre cele mai puțin cunoscute și mai ermetice țări ale Africii de Vest, deoarece nu poți ajunge acolo fără viză, iar loviturle de stat și dictaturile militare se succedau atunci una după alta. Proiectul cu ocazia căruia am pășit în Mauritania era în colaborare cu Banca Mondială și ONUe, iar eu am fost solicitat ca profesor la Universitatea din Guelph, campusul din Alfred, în Ontario, unde în 2004 predam cursuri în cadrul Programului de nutriție și salubritate alimentară. Obiectivul era să mergem în capitala Mauritaniei, orașul Nouakchott, apoi, pe malul fluviului Senegal, în orașul Rosso, pentru a fonda un Institut Agro-Alimentar și astfel să ajutăm
Republica Islamică Mauritania să diminueze subnutriția. Era la sfîrșitul lunii noiembrie și am îndurat temperaturi între 45 și 50 grade Celsius.
Cu problemele alimentare ale Africii am venit în contact direct: cînd am ajuns, am putut să mai văd urme de lăcuste călătoare (au pînă la cinci generații pe an), care fac invazii în stoluri de milioane de insecte și distrug tot ce este vegetație. Am văzut și copii care scurmau în gunoaiele din capitală, alături de cîinii vagabonzi, în speranța că vor găsi ceva de mîncare… Capitala era un amestec ciudat de străzi cu nisip, cocioabe bidon și vile luxoase, iar nouă ni s-a spus ferm să nu ne apropiem de palatul prezidențial al colonelului Ould Taya, deoarece riscam să fim împușcați. Iar pe străzi, printre copiii dezbrăcați și flămînzi, cîinii vagabonzi înfometați, se plimbau militari înarmați care arătau că Mauritania este condusă de armată.
Nu știam că persoana care se ocupa de noi , Ahmed, profesor la Institutul Agronomic din Nouakchott, era prinț iar sora lui era chiar soția șefului statului. În afară de el, am mai avut încă un colaborator -și el Ahmed-, care era guvernatorul general al Băncii Mauritaniei și care într-o noapte m-a dus la aeroport să întîmpinăm avioanele din Germania care aduceau în secret și cu escortă militară banii noi imprimați pentru Mauritania. Trăiam scene unice, de cinema. Ahmed-bancherul era și responsabilul proiectului agro-alimentar și obținuse pentru el banii de la Banca Africană de Dezvoltare. Ahmed-guvernatorul ne-a invitat într-o seară la el acasă. Bineînțeles, nimeni nu i-a văzut soția, servitori erau numai bărbați, a trebuit să ne descălțăm, să mîncăm numai cu mîna dreaptă, pe jos, fără masă, scaune sau tacîmuri – tradițional musulman. Eu am propus să o invităm și pe Malouma, cea mai mare artistă a Mauritaniei, însă Ahmed-guvernatorul s-a încrețit și mi-a răspuns: „Să invit o griotte la mine acasă? Niciodată! Este o castă inferioară, care nu merită această onoare”. (Casta grioților este una a artiștilor, a celor care de fapt păstrează tradiția orală a poporului prin poezii, povești și cîntece, dar cei bogați îi disprețuiesc).
Si totuși, cum am ajuns să o cunosc pe Malouma? Pe cînd m-am dus singur în bazarul din oraș am auzit la o tarabă, unde se vindeau casete și discuri de muzică (bineînțeles că toate piratate), o voce și un cîntec care m-au tulburat. L-am întrebat cine cîntă pe tînărul mauritanian, îmbrăcat într-o mantie albastră, iar el mi-a răspuns cu mirare: „Cum nu știți? Este Malouma, cea mai mare cîntăreață din Mauritania. Este interzisă în spectacole, dar e voie să îi ascultăm muzica”. Așa că a doua zi i-am spus lui Ahmed-prințul că am făcut o descoperire extraordinară – și i-am povestit de muzica pe care o descoperisem în interpretarea Malumei. Iar prințul mi-a răspuns cu un zîmbet mare: „Oh, ești norocos. O cunosc personal, este o bună prietenă a mea și am să vorbesc cu ea dacă e de acord să o vizităm la ea acasă, să luăm masa cu ea și să ne ofere un recital privat”. Nu mi-a venit să cred, dar Ahmed-prințul s-a ținut de cuvînt. Două zile mai tîrziu ne aflam împreună acasă la ea, care primea pentru prima oară un oaspete din Canada. Malouma împlinise 44 de ani. Era îmbrăcată într-o frumoasă rochie de mătase „bleu royal”, nu avea nici un rid, afișa un surîs amabil, susținut și în ochii ei migdalați, expresivi. Interiorul casei era elegant și luxos, în stil arab, cu pufuri din piele de capră și fotolii sculptate.
Aceste interviuri reale nu au fost niciodată publicate, dar au fost transcrise de pe foi îngălbenite de vreme, bătute la mașina de scris, păstrate într-o cutie de arhive sentimentale și încredințate dragului nostru ZigZag Român-Canadian. Prof. Vania Atudorei
Un destin tragic
Vania Atudorei: – Vă mulțumesc că ați acceptat să ne vedem și sînt sincer fericit că am această șansă.
Malouma Mint Mokhtar Ould Meidah:- Lui Ahmed să îi mulțumiți, căci datorită lui ne întîlnim. Ahmed este un bun prieten, care apreciază muzica mea și iubește Mauritania și, deși a avut posibilitatea să trăiască și să locuiască în străinătate, după ce a studiat acolo, inclusiv în Canada, la Montreal, a preferat să se întoarcă aici și să ajute țara în care s-a născut. Ne mai întîlnim din cînd în cînd și cu ambasadoarea SUA în Mauritania, care e prietenă cu Ahmed și iubește și ea muzica mea.
Dar de unde interesul dvs. pentru mine și pentru muzica mea? Că prea cunoscută nu sînt, am deja 10 ani de cînd sînt interzisă în țara mea pe motive politice: pentru că mă opun căsătoriilor forțate, inegalității dintre femei și bărbați, injustiției și corupției. {tiți? Pe mine familia m-a obligat să mă căsătoresc la numai 10 ani, iar la 12 ani am avut primul copil. A urmat apoi o altă căsătorie cu un om bogat, dar care mi-a interzis să cînt, spunînd că îl fac de rușine și că dacă vreau să îi fiu nevastă nu mai trebuie să fiu „griota”. Ori asta a fost pentru mine o tortură pe care am îndurat-o timp de 7 ani… El invita la noi acasă artiști să cînte, dar eu nu aveam dreptul, ieșeam afară și cîntam în deșert singură, cerului… A cere unui artist să nu mai cînte este ca și cum i-ai cere să moară.
V.A.: – V-am descoperit din întîmplare (și i-am povestit circumstanțele în care i-am auzit pentru prima oară muzica).
M.M.M.O.M: – Sînteți norocos, deoarece în Franța mi-au scos un disc numit „Dunya”, după numele unui cîntec compus de tatăl meu, a fost scos anul trecut (2003) de către Marabi, firma condusă de Christian Mousset, cea care organizează un Festival de Muzică Internațională în Franța, la Angoulême. Discul a fost înregistrat aici, dar cu un specialist venit din Franța, și încă nu este piratat. Așa că îmi face plăcere să vă ofer acest CD, care de fapt înseamnă consacrarea mea internațională și scoaterea mea din uitare și din acest exil forțat în propria mea țară, în care nu am avut dreptul să cînt. În cîntecul „Dunya” („Lumea”) spun că „Viața este trecătoare/{i tot ce noi am iubit/Trece fără întoarcere/Ca și caravana în deșert…”. Am avut plăcerea și surpriza ca în 2003 să fiu numită în Franța „revelația anului” și „Diva nisipurilor” – adică a deșertului (90 % din teritoriul Mauritaniei este deșertul Sahara). Din nefericire, din teritoriul nostru de peste 1.000.000 km pătrați numai 0,2 % este cultivabil, iar acest procent a mai fost mărit prin irigațiile din sud, de la fluviul Senegal, pentru culturile de orez, pe care am înțeles că le-ați vizitat și dvs. Bunicul și tatăl meu sînt poeți și cîntăreți, așa că eu nu puteam fi altceva. Am început să cînt de la 6 ani. Dar haideți să facem și niste poze împreună, altfel nu or să vă creadă cei din Canada că ați fost acasă la mine.
Interzisă politic vreme de 11 ani
V.A: – Dar de unde și de ce aveți această interdicție?
M.M.M.O.M: – În 1992 am compus cîntecul „Habib Echaab”, adică „Iubitul poporului”, dedicat candidatului independent la primele alegeri prezidențiale din istoria țării noastre, Ahmed Ould Daddah. Atunci mi-am dat seama de forța politică a artei, deoarece cîntecul meu era cîntat de toți tinerii și oamenii care doreau o schimbare de regim politic. Dar Ahmed nu a cîștigat alegerile, iar opozantul său a devenit președinte și a decis să mă pedepsească. Imaginați-vă că s-a creat și o asociație, „Prietenii lui Malouma”, și în același an cu apariția CD-ului „Dunya”, cam 10.000 de persoane am invadat cu complicitatea celor de acolo televiziunea națională, pe o banderolă mare pe ecran fiind scris mesajul „Libertate pentru Malouma”. A doua zi, președintele Mauritaniei, colonelul Ould Taya, și-a cerut oficial scuze. După 11 ani de ignorare, oprimare și boicot în propria mea țară, pentru că am avut curajul să mă afirm politic. Mi s-a tăiat telefonul, curentul electric, nu am avut drept de adresă și nici de cont în bancă, am fost pe lista neagră a puterii și eram un nimeni. (astăzi, Ahmed Ould Daddah este șeful partidului de opoziție, iar în perioada 2007-2011 a numit-o pe Malouma senatoare, apoi și-a cerut retragerea pentru a se consacra muzicii – n.a).
V.A: – V-ați născut în sudul Mauritaniei, mai aproape de Africa neagră și avînd ca țări vecine Senegalul și Mali. Mauritania e cam ultima țară arabă înainte de Africa neagră.
M.M.M.O.M: – M-am născut pe 1 octombrie 1960 în orășelul Mederdra, în regiunea Trarza, la 150 km de capitală. Avea doar 6.000 de locuitori și o istorie recentă, fiind fondat de francezi în 1907, după 2 ani de cînd Mauritania a devenit colonie franceză. Bunicul meu, Mohamed Yahya Ould Boubane, a fost artist, povestitor și cînta la tidinit – chitară maură cu patru corzi și fără arcuș; iar tatăl meu, Moktar Ould Meidah, compunea poezii și cînta și el. De la ei am învățat și muzica religioasă cu cîntece pentru profet (le medh), dar și muzica beduinilor (bedja), blues-ul maur, dar mai ales să mă acompaniez singură la harpa tradițională maură, numită „ardin” – un instrument care există mai ales în Mauritania și la care se acompaniază femeile. Vedeți ce instrument frumos și interesant este: și de percuție – jos ca o tobă destul de mare, cu un diametru de aproape 0,5 m, dar și cu 14 corzi de nailon – deci practic două instrumente într-unul. Cînd nu sînt pe scenă și nu am concerte cu orchestra, iau ardinul și mă acompaniez, astfel sînt acasă în concert în fiecare zi. Ce curios, în Franța există o comună numită Ardin…
Sudul Mauritaniei este o zonă de interferențe folclorice, cu arabi, berberi, africani negri și sigur că toate aceste combinații nasc o cultură bogată cu ritmuri unice, pe care nu le găsim în alte țări africane. Eu cînt în limba arabă mauritaniană, numită „hassania” și am continuat tradiția familiei, dar am îmbogățit-o cu texte și mesaje de actualitate, politice, angajate, cu ritmuri moderne și, spun specialiștii, am făcut o revoluție muzicală în Mauritania. De aceea m-au numit „Mutribatou echa’b”, adică artista poporului. Aici artele cele mai dezvoltate și mai apreciate sînt poezia și muzica.
V.A: – Am văzut mulți copii în Mauritania, dvs. cîți urmași aveți?
M.M.M.O.M: – Da, am un băiat și o fată, fiecare din cîte o căsătorie. Sînt mîndri de mama lor și le place muzica și lor. Destinul a vrut ca ei să se nască într-una din țările cele mai sărace ale lumii, unde peste jumătate din populație este analfabetă și, deși natalitatea este foarte ridicată (o femeie are între 4 și 5 copii), speranța medie de viață este de numai 40 – 50 de ani. Speranța unui viitor mai bun rămîne la generația tînără, dar debarasarea de obiceiurile tribale și medievale nu este deloc ușoară: deși legislația prevede că vîrsta minimă pentru căsătorie este la 18 ani, nimeni nu o respectă. Din nefericire, la noi legea este încă numai pe hîrtie, Mauritania nu este încă un stat de drept și nu este încă în sec. XXI.
Stiți dvs. că la noi sclavia mai există, neoficial și discret, iar toți bogații au la dispoziție sclavi asupra cărora au drept de viață și de moarte? {tiți că la noi femeile nu au drept de divorț? Că fetițele de numai 6 ani încă mai sînt căsătorite – de fapt vîndute! – cu forța de către părinții lor fie unui văr, fie unui bogat, fie unuia de peste 50 de ani și care are deja are mai multe soții, la noi poligamia fiind permisă?
Malouma mi-a povestit toate acestea cu înflăcărare dar și adîncă și apăsătoare tristețe, ștergîndu-și discret lacrima de revoltă și răstriște. Si a cîntat, acompaniindu-se la ardin, cîntece tulburătoare, de un tragism sfîșietor, în care sînt convins că textul descria zbuciumul sufletelor dintr-o țară despre care se vorbește rar și despre care nu se știu multe, nefiind o destinație turistică.
În anul 2011, la Ambasada Franței din Mauritania, Malumei i-au decernat titlul și medalia de Cavaler al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă disctincție a statului francez. În plan profesional, în 2014 ea a scos al 4-lea CD, în Franța, intitulat Nour (Lumina), Knou. Si acum, la cei 55 de ani ai săi, Malouma continuă să cînte și să lupte pentru drepturile omului și interzicerea căsătoriilor forțate ale fetițelor minore, precum și împotriva poligamiei. În timp ce în multe țări acest fenomen este numit direct pedofilie și pedepsit în consecință, în Mauritania continuă să fie o practică la ordinea zilei, invocată și pe motive de… tradiție și religie (Profetul Mahomed a avut 13 neveste, dintre care Aïcha avea numai 6 ani).
Scris de Prof. VANIA ATUDOREI
