sâmbătă, noiembrie 2, 2024
CANADA CONSULTING IMMIGRATION SERVICES
AcasăInternationalNu exista alb si negru!

Nu exista alb si negru!

Aleppo map august 2016O poza a facut luna trecuta inconjurul internetului si a generat reactii de revolta peste tot in lume: fotografia micutului sirian Omran Daqneesh, scos din darimaturile propriei case dupa un bombardament al aviatiei siriene si ruse intr-o zona controlata de rebeli, in Aleppo. Lumea s-a indignat ca si cum nu si-ar fi inchipuit pina acum ca asemenea imagini ar exista. Da, episoade ca acesta sint cit se poate de reale si se petrec acolo zilnic. Atunci cind am ajuns in Irak si am vazut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele vesnicele rafale de pusca automata si bubuiturile rachetelor, am inteles in ce atmosfera de teroare si de disperare traiesc civilii in astfel de zone de razboi. Si cum groaza le modifica pur si simplu perceptia despre viata. Valorile normale de bine si de rau se modifica radical, in astfel de situatii nu poti decit sa incerci sa supravietuiesti.

Omran Daqneesh
Fratele sau mai mare al lui Omran Daqneesh devenise simbolul suferintelor Siriei Sursa: ibtimes.co.in

Familia lui Omran cu siguranta nu a avut bani sa fuga din Aleppo. Si ei, copiii, au devenit martori fara voie la dezlantuirea iadului pe pamint. Fratele mai mare al lui Omran a si murit din cauza ranilor din acea noapte. Cum ar putea deveni niste copii tineri normali dupa o astfel de experienta? Nu cred ca e posibil… Dar lasind la o parte aceste intrebari pe care, in fapt, mi le pun mie insami in ultimii 11 ani tocmai pentru ca am trait aceasta experienta, ma intorc la fotografie si la toata tevatura nascuta in jurul ei.

Caci imediat dupa publicarea pozei, pe Twitter a aparut un mesaj al unui asa-numit Walid, care il arata cu degetul pe fotograful care a surprins dramaticul moment: Mahmoud Rslan. Este un foto-jurnalist care activeaza in Aleppo, de partea rebelilor, si care a postat pe contul sau de Facebook citeva selfie-uri cu luptatori pe care ii numeste eroi. Walid atrage atentia ca dintre fetele vizibile in poze, citeva se regasesc intr-un infiorator videoclip cu decapitarea unui baiat palestinian de 12 ani. Filmarea fusese recent realizata si indivizii cu pricina pot, intr-adevar, sa fie usor recunoscuti. Apartin gruparii Harakat Nour al-Din al-Zenki, care se prezinta ca facind parte din frontul revo­lutionar anti-guvernamental (impotriva lui Assad) si care a participat la numeroase batalii in zona Aleppo. Potrivit Amnesty International, gruparea al-Zenki, impreuna cu alte fomatiuni precum Frontul Levant, Ahrar al-Sham si Frontul al-Nusra, a participat la actiuni de rapire si torturare a unor jurnalisti si lucratori umanitari in din 2014 incoace. Nu au negat autenticitatea materialului video, motivind doar ca baiatul ucis a fost prins luptind cu arma in mina alaturi de Liwa al-Quds, grupare aliata fortelor lui Assad, brigazilor Ba’ath si Hezbollah. Asta l-ar fi facut automat dusman de moarte al rebelilor. Alte variante au fost publicate ulterior pe site-uri de socializare si in presa de limba araba care sustineau ca, de fapt, baiatul nici n-ar fi avut 12, ci 19 ani. Una peste alta, conducerea gruparii al-Zenki a condamnat episodul cu pricina si a declarat ca a fost o intimplare izolata, o „greseala individuala” a luptatorilor sai, care nu reprezinta „politica generala a gruparii”. S-a afirmat ca cei implicati in uciderea palestinianului ar fi fost detinuti, insa citeva zile mai tirziu ei zimbesc cit se poate de liberi din spatele fotografului nostru, pozind in eroi.

Ce vreau sa spun e ca razboiul este urit, hidos, alunecos si complicat. Nu exista alb si negru intr-o astfel de confruntare cum e cea din Siria, sint doar infinite nuante de gri. Daca atunci cind va ginditi la ceea ce se petrece acolo va dati seama ca nu puteti pune degetul pe rana si spune „astia sint baietii buni, ceilalti sint baietii rai”, atunci sa stiti ca aveti dreptate. Nu prea poti delimita taberele in functie de asta. Doar in functie de interese ori de aliantele pe care le incheie. Altfel, cam toti cei care lupta acolo sint, pe româneste, o apa si un pamint…

Gloante, singe si… branding?

Tot despre nuante de gri e vorba si in recenta mutare a Frontului al-Nusra din Siria, filiala locala a Al Qaeda. In iulie, Frontul a anuntat ca se distanteaza de Al Qaeda si isi schimba numele in Jabhat Fateh al-Sham (Frontul pentru cucerirea Levantului). Dar emirul gruparii – Abu Mohammad al-Julani – nu doar ca le-a multumit liderilor Al Qaeda in discursul prin care anunta schimbarea de brand (lui Ayman al-Awahiri si lui Abu Khayr al Masri), ci a si stat umar la umar cu unul dintre locotenentii lui Zawahiri, Ahmad Salama Mabruk – un islamist arestat cu ani in urma in Egipt pentru implicare in asasinarea presedintelui Anwar Sadat. Iar raspunsul lui Ayman al-Zawahiri in fata acestui gest, care altadata ar fi parut de fronda, a fost unul cel putin ciudat: „Unitatea si unificarea voastra sint mai importante pentru noi decit orice legatura organizationala”.

Nici nu e de mirare ca acest rebranding n-a prea convins pe nimeni. Scopul? Al Nusra avea nevoie sa devina o grupare „frecventabila” si sa adune in jurul sau toate fortele revolutionare din Siria. Fiindca, asa cum Washington recunoscuse la un moment dat, Frontul al Nusra era cea mai puternica formatiune de opozitie din tara. Singura problema: era o grupare 100% terorista, care raspundea comenzilor Al Qaeda in mod direct, exact ca in ierarhia militara. Acum, Fateh al-Sham spera sa stearga aceasta pata, cu sanse minime insa.

Dupa recenta intilnire la Geneva, intre reprezentantii SUA – in frunte cu Secretarul de Stat, John Kerry – si cei ai Rusiei – condusi de ministrul de Externe, Serghei Lavrov, ambii oficiali au declarat ca indiferent cum s-ar numi mai nou fosta filiala Al Qaeda, tot grupare terorista ramine. Problema e ca organizatii mai mici ori locale, cum ar fi al-Zenki, cauta asocierea lui Fateh al-Sham pentru a-si intari fortele. Iar unele dintre aceste grupari primesc sprijin logistic din partea SUA pentru a se lupta cu regimul Assad.

Cu alte cuvinte, nou-denumita al-Sham complica foarte tare jocul in teren, in Siria, cu intentia de a-si adjudeca victoria in final, atit in fata fortelor guvernamentale, cit si in fata ISIS (Daesh), cu care Al Qaeda are o cunoscuta rivalitate. Ce-i negru si ce-i alb in toata aceasta afacere, sa-mi spuneti dumneavoastra, daca puteti…

Kurzii, in prima linie

O filmare difuzata recent de Ruptly (Russia Today) arata dimensiunea dezastrului din Siria. Cele doua tabere despre care am pomenit – frontul pro-Assad si rebelii amestecati cu islamisti din grupari teroriste – nu sint singurele care se infrunta in teren. Kurzii, singurii care au tinut piept realmente expansiunii ISIS in Siria, se lupta cu disperare pentru a-i scoate pe islamisti din zona Shaykh Maqsood (predominant kurda din Aleppo).

Imaginile arata ca militia YPG este ajutata de brigazile de femei (YPJ) si ca schimbul de focuri este unul de amploare. In aria respectiva locuiesc aproximativ 30.000 de civili, tinta predilecta pentru islamistii sunni care incearca sa ocupe intreg Aleppo. Si, ca de fiecare data, civilii devin carne de tun. Ati putea spune ca in acest caz albul ar deveni putin mai evident, caci militiile kurde incearca sa-i protejeze pe cei fara aparare. Da, dar depinde din ce unghi privesti tabloul, caci vazut de la Ankara albul devine din nou un… negru intens.

Caleidoscopul de la Ankara

Saudi_Putin_Syria
Sursa: Kremlin Press Service

Asa cum imaginile se combina si se reflecta in oglinzile unui caleidoscop pentru a crea o perspectiva mereu in miscare, la fel si jocul geopolitic al Turciei se modifica, parca, de la o zi la alta. Trebuie sa recunosc ca imi este destul de greu sa analizez mutarile pe care Ankara le face in ultima vreme si nu sint singura care gindeste asa. De fapt, in ceea ce il priveste pe sultanul Erdogan, nimeni nu mai intelege nimic. Dupa episodul din toamna trecuta, cind Suhoiul (Su 24) rusesc a fost doborit la granita dintre Turcia si Siria, Ankara batuse plingind la usa aliatilor din NATO ca sa scape de furia Moscovei. Relatiile cu Kremlinul s-au racit simtitor si au existat, ce-i drept, si consecinte economice destul de importante pentru Turcia, caci Rusia a decis sanc tiuni (comerciale si in domeniul turistic) ca urmare a agresiunii.

Insa, chiar inainte de lovitura de stat din Turcia, Erdogan a facut un gest la care nimeni nu se astepta: a decis sa ceara in cele din urma scuze Rusiei pentru incidentul aviatic si sa reinnoade relatiile cu Moscova. De ce si cum de s-a produs o asemenea pirueta politica la 180 de grade? Fiecare are varianta sa, iar pina in acest moment nu avem decit speculatii. Unele par, totusi, probabile. Ce veti citi in continuare e doar concluzia mea, dar nu m-as mira sa aflam peste ceva vreme ca e si adevarata (n-ar fi prima data).

Potrivit informatiilor publicate de presa rusa, Moscova ar fi avertizat Ankara despre iminenta lovitura de stat cu citeva ore inainte ca aceasta sa se declanseze. Episodul a avut loc in data de 15 iulie. Dar putin inainte de asta, pe 27 iunie, Kremlin anunta ca disensiunile ruso-turce au incetat si ca Turcia si Rusia isi reiau legaturile politice si comerciale.

Cum s-a ajuns de la discursul plin de furie al liderilor rusi care acuzau fatis Turcia ca-i sustine financiar pe teroristii ISIS in Siria, furnizind si dovezi in acest sens, la refacerea unei „prietenii intre popoare”? Greu de spus. E drept ca sint multe motive economice si ca Turcia era la mina rusilor in ceea ce priveste necesarul de gaz al tarii, dar Erdogan este un personaj dur si incapatinat, care atita vreme a refuzat clar sa ceara scuze si sa plece capul in fata pretentiilor rusesti. Ceva nu se leaga si, mai mult ca sigur, asta are de-a face cu negocierile pe care Turcia le-a purtat in tot acest timp cu Uniunea Europeana, folosindu-se de calitatea sa de membru NATO si de pozitia sa strategica pentru a forta apropierea de UE.

Potrivit declaratiilor si documentelor oficiale, Turcia avea termen pina in aprilie sa implementeze 72 de conditii necesare pentru ca Bruxelles sa ridice obligativitatea vizelor pentru cetatenii turci in spatiul UE. Asta ca urmare a acordului privind refugiatii, pe care Uniunea l-a incheiat cu Turcia si care prevede stoparea de catre autoritatile turce a valului de migranti care a luat cu asalt Europa – in schimbul unei contributii europene de 6 miliarde de euro si a reluarii negocierilor de aderare cu aceasta tara. Negocierile au fost blocate timp de vreo 10 ani pe fondul masurilor de forta luate de administratia Erdogan (fie ca premier, fie ca presedinte) si a nerespectarii drepturilor omului in Turcia. Acum, o portita de speranta parea sa se deschida, desi analistii avertizau ca e imposibil ca Ankara sa implementeze atit de rapid niste acorduri semnate de ceva timp cu UE, dar care ramasesera, practic, in aer. Si da, majoritatea problemelor au de-a face cu domeniul drepturilor omului, al criminalitatii organizate si al finantarii organizatiilor teroriste – adica la astfel de subiecte se refera acordurile respective. Iar de implementarea lor depindea liberalizarea regimului vizelor pentru turci, un lucru care curind s-a dovedit a fi o utopie, caci – asa cum era de asteptat – Ankara n-a bifat intreaga lista cu 72 de cerinte. Fiindca treaba nu mergea struna in aceasta directie, Turcia a cautat rapid alternativa – o alternativa care venea, iata… de la rusi.

Coincidenta sau nu, in acelasi aprilie, autoritatile turce cautau o portita pentru a redeschide dialogul cu Rusia. Si, potrivit dezvaluirilor facute de redactorul sef al ziarului Hurryet, Murat Yetkin, baletul diplomatic a fost unul complicat. Rolul fundamental in aceasta reconciliere i-a revenit, se pare, presedintelui kazah Nursultan Nazarbayev si lucrurile s-ar fi derulat cam asa: generalul Hulusi Akar (seful Statului major al armatei turce) l-ar fi informat pe Erdogan, in a doua jumatate a lunii aprilie, ca exista o oportunitate de a rezolva criza, prin intermediul unui om de afaceri – fost politician – pe nume Cavit Çaglar. Acesta avea relatii de afaceri importante (in domeniul textil) in zona Daghestan din Rusia. Facuse multe servicii pentru Turcia de-a lungul anilor, fusese chiar ministru de stat in guvernele lui Suleyman Demirel, iar in 1999 el a fost cel care a pus la dispozitia serviciilor de informatii turce (MIT) un avion privat pentru a trimite o echipa operativa in Kenya in scopul de a-l aresta pe liderul PKK Abdullah Ocalan, intr-o actiune comuna cu CIA (PKK figura pe lista Departamentului de Stat ca formatiune terorista).

Zis si facut, Akar si Çaglar s-au intlnit cu Erdogan pe 30 aprilie si au primit unda verde pentru a face demersurile necesare reconcilierii turco-ruse. La Ankara, oamenii lui Erdogan au inceput sa lucreze la un draft de scrisoare pentru Putin, iar Çaglar a pornit un lobby sustinut cu ajutorul presedintelui din Daghestan, Ramzan Abdulatipov. In iunie, scrie Murat Yetkin, ambasadorul Kazahstanului la Ankara l-a sunat pe purtatorul de cuvint al lui Erdogan, Ibrahim Kalin, cu o „nota urgenta”. Nursultan Nazarbayev s-a intilnit cu Vladimir Putin la Sankt-Petersburg si a transmis mesajul ca daca partea turca era dispusa sa redacteze scrisoarea cu scuze, rusii erau dispusi si ei s-o primeasca. Nazarbayev este o veriga de comunicare solida pentru Kremlin (iar implicarea lui dovedeste ca Rusia si-a dorit destul de mult refacerea legaturilor cu Ankara) si nu m-ar mira ca in cursul discutiilor purtate la nivel diplomatic sa se fi abordat si subiecte privind instabilitatea sporita din Turcia. Cu siguranta ca nimeni n-a avut informatii certe despre planul loviturii de stat, dar semnale existau la nivel de intelligence ca ceva e in neregula. Erdogan, incapatinat ca de obicei, nu avea de gind sa ceara nici un fel de scuza – de ce s-ar fi scuzat pentru apararea granitelor tarii sale? Asa ca medierea n-a fost deloc o treaba usoara.

Insa, pe 23 iunie Kalin a primit din nou o „nota urgenta” de la ambasadorul kazah. Nazarbayev se afla la Taskent, capitala Uzbekistanului, pentru a participa la summit-ul Organizatiei de Cooperare de la Shanghai si urma sa se intilneasca intre patru ochi cu Putin. Daca scrisoarea turcilor putea ajunge acolo in timp util, atunci partea rusa urma sa o primeasca din mina lui Nursultan Nazarbayev insusi. Lucrurile s-au precipitat, mai multe capete luminate din diplomatie au gindit textul scrisorii, translatori de rusa au fost chemati de la Ambasada Kazahstanului si, in cele din urma, varianta de adresare gasita a fost „izvinite” un cuvint mai tare decit „scuze”, dar mai slab decit „a cere iertare”. Erdogan a semnat si Kalin a plecat imediat spre Istanbul, de unde i-a imbarcat in avion pe afaceristul Çaglar, un consilier personal si translatorul de rusa.

A fost, se pare, o cursa contra-cronometru, caci permisiunile de survol pentru avionul delegatiei turce s-au luat chiar in timpul zborului de la Georgia, Azerbaidjan si Turkmenistan. O problema, spune Murat, a fost chiar cu Uzbekistan, fi­indca tara avea spatiul aerian inchis – ca masura de securitate pentru summitul Organizatiei de Cooperare de la Shanghai – si a fost nevoie ca Nazarbayev insusi sa apeleze la omologul sau uzbek, Islam Karimov, pentru permisiunea de survol. Delegatia turca a ajuns la Tashkent pe 24 iunie, in jurul prinzului. Nazarbayev ii astepta si a luat o copie a scrisorii pe care a citit-o, aprobind continutul. Doar atunci turcii au aflat ca Putin si delegatia sa se aflau in camera alaturata. Nursultan Nazarbayev i-a inminat presedintelui rus scrisoarea si termenul de „izvinite” n-a fost chiar pe placul lui. Dar Putin a acceptat in cele din urma si s-a stabilit ca o declaratie de „pace” urma sa fie facuta la Moscova pe 27 iunie, dupa ce mesajul avea sa fie citit mai intii de partea turca, pe 26. Rusii, scrie Murat Yetkin, s-au tinut de cuvint.

Odata cu refacerea relatiilor cu Rusia, nu doar business-ul in turism al Turciei are de cistigat (avioanele care duc turisti rusi in statiunile turce au primit unda verde acum ci teva zile), ci si comertul cu alimente sau sectorul construc tiilor vor relua afacerile intrerupte dupa episodul „Suhoi”. Si inca ceva, extrem de important: conducta Turkish Stream, care urma sa aduca gaz natural din Rusia pina in Turcia si Grecia, devine din nou o optiune. In plus fata de asta, capacitatea de actiune a Turciei in Siria a fost deblocata. Recent, turcii au lansat o ofensiva militara terestra importanta impotriva teroristilor ISIS (sustine Ankara), dar mai ales a pozitiilor kurde in zona Jarabulus (care erau pe punctul de a cistiga teren). Pina acum, orice incursiune turca pe teritoriul sirian ar fi adus cu sine riscul unui razboi in toata regula cu Rusia, atita vreme cit pozitiile Ankarei si Moscovei pe acest subiect sint divergente. Turcia vrea sa-l vada dus pe Assad, in timp ce Rusia vrea ca acesta sa isi mentina pozitia. Singurul punct comun al celor doua tari in aceasta privinta este necesitatea eradicarii gruparii teroriste ISIS si a stabilirii unor etape politice de tranzitie, care sa conduca la pacificarea zonei.

Deocamdata, pentru a evita divergentele, discutiile pornesc fix din acest punct. Si potrivit premierului Binali Yildirim, partea turca, la o adica, si-ar putea nuanta pozitia pentru a accepta un rol pentru Assad pe parcursul tranzitiei. In acelasi timp, potrivit unor informatii de culise, Rusia ar putea sa fie mai putin interesata de persoana lui Assad si mai mult de mentinerea echilibrului de forte in Siria – in asa fel incit lucrurile sa fie in beneficiul sau. De pilda, pe 22 iulie, cotidianul The Moscow Times scria ca Arabia Saudita este dispusa sa ofere Rusiei accesul pe piata controlata de Consiliul Cooperarii Golfului (bogatele state arabe din Golf, aliati traditionali ai SUA!), dar si accesul la fonduri regionale de investitii in schimbul renuntarii la sustinerea lui Assad. Mai mult, ministrul saudit de Externe, Adel Al-Jubeir, a dat un interviu pentru Politico.eu in care a facut o afirmatie destul de puternica: „Sintem pregatiti sa oferim Rusiei o cota in Orientul Mijlociu, lucru care va face din Rusia o forta mai puternica decit a fost Uniunea Sovietica”, cu acces la fonduri de investitii „mai mari decit ale Chinei”. Atit de importanta e miza in Siria, ati inteles?

In alta ordine de idei, presa rusa a speculat intens recenta schimbare de strategie a Ankarei (spre Est) si reconcilierea cu Rusia, aruncind pe piata un scenariu „groaznic” pentru Vest: o alianta Turcia-Rusia-Iran, exact in aceasta formula, cu Rusia la mijloc. Putine sanse ca aceasta alianta sa functioneze in fapt, as spune. Interesele sint mult prea divergente si rivalitatea dintre Iran si Turcia este una istorica.

Marea alianta e mai degraba un soi de acceptare a unui status quo, deocamdata. Ce va urma, vom vedea cu totii. Cum spuneam, niciodata nu exista negru si alb!

MARI JEANNE ION

- Advertisement -

Canada