Academia de Muzică din Quebec oferă un premiu Remus Tzincoca- Anisia Campos la fiecare ediție a concursului muzical „Prix d’Europe”. Muzician celebru, cu monografie în Enciclopedia Canadei și în Who’s who in Music and Musicians, Remus Tzincoca a fost numit în 1994 Doctor honoris causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca, iar în 1999 a devenit cetățean de onoare al municipiului. În Canada, el a locuit în Laval și, din păcate, nu a fost cunoscut de comunitatea română, fiind discret și suferind în ultimii ani de viață.
Am avut ocazia să îl întîlnesc în anul 2000… Maestrul avea carismă și distincție, era impozant avînd aproape 2 m înălțime, era elegant dar modest, și a acceptat cu drag un dialog plin de amintiri și confesiuni.
Remus Tzincoca și George Enescu
Vania Atudorei: – Maestre Tzincoca, sînteți de origine moldovean, un motiv în plus pentru afinitățile și colaborările pe care le-ați avut cu marele George Enescu.
Remus Tzincoca: – Așa este, m-am născut la Iași pe 15 septembrie 1915 și exact 50 de ani mai tîrziu deveneam cetățean canadian, după o perioadă de viață în Franța. La 23 de ani am terminat studiile muzicale la Conservatorul din Iași, în compoziție, dirijorat și pedagogie. Acolo am avut profesori mari, ca Antonin Ciolan – care studiase în Germania, Alexandru Zirra – cu studii și la Milano, Constantin Georgescu… Șansa mea a fost că în 1948 am primit Premiul I la Conservatorul din Paris ca șef de orchestră și astfel a început cariera mea internațională.
Cum maestrul George Enescu locuia la Paris și era și el moldovean, botoșănean de-al dvs., desigur că ne-am întîlnit de mai multe ori și am colaborat. Am avut onoarea să dirijez orchestre simfonice care l-au acompaniat pe marele Enescu, ca interpret la vioară sau la pian. Enescu a fost un geniu, un muzician absolut polivalent și unic! Compozitor, pedagog-profesor, violonist, pianist și dirijor. Toți tinerii muzicieni ai acelei vremi îl doreau ca profesor, iar părinții lui Yehudi Menuhin au insistat enorm ca maestrul să îl accepte ca elev pe fiul lor, care la numai 10 ani dădea deja primul concert la Paris. Printre elevii de la Paris ai lui Enescu la acea epocă era și violonista Lola Bobescu, stabilită în Belgia, despre care Menuhin spunea că este cea mai mare violonistă a lumii. Am avut șansa să beneficiez de sfaturile lui George Enescu, să îl acompaniez și să fiu și asistentul său într-un turneu în SUA.
Remus Tzincoca și Anisia Campos
V.A.: – La Paris ați cunoscut-o și pe soția dvs, marea pianistă și profesoară Anisia Campos – care a fost și profesoara dirijorului Yanick Nezet-Séguin, tînăr dirijor virtuoz, care la numai 25 de ani dirija deja Orchestra Metropolitană a Montrealului și a fost numit apoi ca șef permanent.
R.T.: – Yanick a luat lecții de pian cu soția mea, care a predat pianul și la Conservator la Montreal, dar și la Facultatea de Muzică a Universității din Ottawa. Anisia s-a născut în 1940 în Brazilia, la Rio de Janeiro, din părinți români! A studiat la Paris și Sazlburg.
Prima oară ea m-a văzut la sala Pleyel din Paris, cînd era studentă iar eu dirijam o orchestră ce îl acompania într-un concert pe George Enescu. Ea s-a reîntors acasă în Brazilia, dar a revenit în Franța. Dar de fapt aveam să ne întîlnim și să ne cunoaștem în Canada, la Montreal, unde se instalase și ea ca profesoară de muzică și de pian la Școala Vincent d’Indy, unde am fost și eu profesor de cor între 1960 – 1965. În 1962, corul meu a luat locul I la Festivalul de muzică din Quebec și a fost invitat împreună cu Orchestra Simfonică din Montreal să dea un Concert de Gală în onoarea vizitei Reginei Elisabeta, care avea 62 de ani și era în vizită la Montreal în iunie 1962. Cu acea ocazie, corul a interpretat și compoziția mea „Balada no 1” , scrisă pentru orchestră și cor, pe care Regina Marii Britanii a apreciat-o în mod deosebit.
Ca dirijor, am avut apoi plăcerea să o acompaniez pe Anisia în concerte susținute în Canada, Franța, Brazilia, Portugalia, dar și în România. Cum era și firesc, pe noi ne-a unit muzica… și astfel, în 1965 ne-am unit destinele și ne-am stabilit la Laval, în cartierul St-Vincent-de-Paul, nu departe de rîul care separă Laval de Montreal.
Laval a fost parcă predestinat în viața mea, deoarece în Franța am fost în perioada 1946-1950 directorul Societății Filarmonice din orașul Laval – Franța, oraș înfrățit de altfel cu orașul Laval din Quebec. Anisia a avut mult curaj, întrucît la acea epocă femeile nu erau apreciate și angajate în orchestrele simfonice, poate doar la harpă. Era o mentalitate a epocii… Eu am fost printre puținii și, poate, printre primii dirijori care au angajat femei, mai ales la instrumentele de corzi. Chiar și la tobe. Și să știți că erau foarte competente, dacă nu chiar mai mult decît bărbații.
Triunghiul francofon România – Franța – Quebec
V.A.: – Cariera dvs. muzicală trece prin trei țări: România, Franța și Canada.
R.T.: – În România am lucrat la Iași și București. La Iași am fost profesor la Conservator și dirijor la Operă, la București am fost secretar muzical la Operă, care atunci nu avea încă o clădire proprie și era găzduită de teatre. Am fost și șeful Corului Patriarhiei Române, între 1940 – 1942, Patriarh fiind P.F. Nicodim, moldovean și el, din județul Neamț.
Asta explică și colaborarea mea cu Biserica română ortodoxă din Montreal „Buna Vestire” și publicarea la Montreal a volumului „Romanian Orthodox Liturgy”, o compoziție a mea pentru cor. Căci o perioadă am dirijat și corul bisericii, cor numit George Enescu! Iar în 1983 am înființat Fundația George Enescu, care din păcate nu a supraviețuit din cauza dificultăților financiare.
În 1984, am revenit în România ca să dirijez în primă audiție mondială „Cantata Profana” de Bela Bartok, în versiunea ei originală în limba română, „Cei nouă cerbi încîntați”. Compusă în 1930, această operă pentru tenor, bariton, cor și orchestră este inspirată de colindele românești de Crăciun. Știti că Bartok s-a născut în 1881 în România, la Sânnicolaul Mare, și a studiat și la Oradea. La București am dirijat la Opera Română opere de Richard Wagner.
După al Doilea Război Mondial am trăit și am lucrat în Franța, unde și studiasem. Atunci au început colaborările mele cu Statele Unite, unde am fondat în 1952, în Massachusets, „The Newport Music Festival” care există și azi, dar și o Orchestră de Cameră din New York, în 1954, am dirijat și New York Philarmonic Symphony Orchestra…
Cum am ajuns la Montreal? Am fost invitat în 1959 de către marele muzician canadian francez Wilfrid Pelletier, care era directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Montreal, dar și dirijor la Metropolitan Opera din New York pentru operele franceze, precum și fondator al Conservatorului din Montreal. A fost o poveste similară cu cea a prof. dr. Sorin Sonea, mare microbiolog care îl cunoscuse la Institutul Pasteur din Paris pe dr. Armand Frappier, apoi acesta l-a invitat să vină ca profesor la Université de Montréal, la Facultatea de Medicină.
Timp de 18 ani am fost profesor la Conservatorul din Montreal, pînă în 1977, și în paralel profesor la Școala de Muzică Vincent d’Indy, din Outremont, o școală preuniversitară de mare calitate. Corul dirijat de mine a fost prezent în 1964 și la inaugurarea Sălii de concerte a Facultății de Muzică a Université de Montréal, „Claude Champagne”, interpretînd compoziția mea: oratoriul „Sur la montagne”, deoarece această frumoasă facultate este pe Mont-Royal.
În 1983, spionajul românesc extern al lui Ceaușescu (Direcția de Informații Externe) a înființat la Viena „Asociația Culturală Internațională a Etniei Române” la care, fără a bănui măcar cine se afla în spatele ei, s-au alăturat și Remus Tzincoca și Virginia Zeani. Șeful acestei asociații, Corneliu Dima – Drăgan, a fost împușcat în 1986 în locuința sa de la Toronto – unde fondase ziarele Tricolorul și Luceafărul, favorabile regimului ceaușist.
Remus Tzincoca s-a stins din viață la vîrsta de 97 de ani (28 decembrie 2012), la spitalul Cité de la Santé din Laval, fără ca personalul de acolo să știe că a încetat din viață un muzician de excepție, care a dirijat marile orchestre simfonice ale lumii, și-a adus contribuția incontestabilă la scena muzicală și școlile de profil din Montreal și care avea să intre în legendă…. Nu a avut copii, dar astăzi foștii săi studenți continuă să perpetueze frumusețea muzicii nu doar în Quebec, ci peste tot in lume.
Scris de Prof. VANIA ATUDOREI
