Interviu cu prof. dr. Ioan Drăgan, dir. gen.al Arhivelor Naționale ale României

Ioan_Dragan2Prof. dr. Ioan Drăgan este considerat cel mai mare expert în arhivistică al României și unul dintre cei mai mari specialiști români în istoria medievală a Transilvaniei. A publicat șapte volume proprii și în colaborare, dar și peste 60 de studii și articole în România, Germania, Franța, SUA, Ungaria, Italia. A fost distins cu Premiul Academiei Române, cu Meritul Academiei Române și cu Ordinul “Bărbăție și Credință”, în grad de ofițer. Erudit, carismatic, distins, respectat, apreciat și admirat de toți care îl cunosc, este o referință națională și mondială în domeniul său de specialitate.

Vania Atudorei: – Stimate dle profesor, care au fost cele mai mari pierderi de arhive românești, chiar și distruse, din istoria României?
Ioan Drăgan: – Pierderile de arhive sînt permanente. E greu de făcut o ierarhizare a lor: orice arhivă pierdută generează o pată albă, mai mare sau mai mică, în istorie. Dușmanii cei mai mari ai arhivelor sînt, în general, calamitățile (incendii, inundații, cutremure), evenimentele violente (războaie, invazii, revoluții) și defectele omenești (ignoranța, nepăsarea, incultura). Din păcate, am avut din plin din toate cele enumerate în istoria noastră, cu efecte nefaste asupra arhivelor. Este de ajuns să arătăm că pînă la Regulamentul Organic și înființarea Arhivelor Statului, în 1831, avem doar fragmente din Arhivele Domniei și ale principalelor dregătorii și instituții de stat din Țara Românească și Moldova, ale familiilor boierești, deși aceste instituții au existat încă de la întemeierile din sec. XIV. În schimb, mult mai bine s-au păstrat arhivele din Transilvania – mai ferită de pustiiri de-a lungul veacurilor, unde avem de pildă arhive orășenești și familiale cvasi-intacte începînd cu sec. al XIII-lea pînă azi. Distrugeri importante s-au produs la 1848, în timpul celor două Războaie Mondiale și în timpul celor două schimbări de regim de la instaurarea și căderea comunismului, cînd au căzut pradă numeroase arhive “burgheze”, respectiv “comuniste sau ceaușiste”.

Despre arhivele istorice ale Transilvaniei

V. A: – Care arhive românești din alte țări nu au mai fost restituite? Dacă ar fi să obțineți un fond documentar românesc aflat acum în străinătate, din care țară vi l-ați dori?
I. D: – Cazul cel mai flagrant este cel al arhivelor istorice ale Transilvaniei, aflate acum la Budapesta, duse acolo de Ungaria horthystă în 1940, în urma Dictatului de la Viena. Aceste arhive au fost atribuite României prin Tratatul de la Trianon, din 1920, odată cu teritoriul provinciei intra-carpatice. Sînt și alte cazuri de arhive sau documente românești înstrăinate și care se înscriu în categoria juridică a contencioaselor arhivistice. Pînă la o eventuală soluționare a lor, noi avem datoria să facilităm accesul la aceste documente prin bune relații și acorduri de colaborare cu arhivele străine, aducerea documentelor sub formă de copii, ceea ce și facem pe căi diplomatice și științifice.

V. A: – Într-adevăr, îmi amintesc că soția lui Octavian Goga mi-a spus că, atunci cînd ungurii amiralului Horthy au luat Ardealul (1940), au ajuns la castelul de la Ciucea și au încărcat în camioane biblioteca și toate documentele și operele de artă. Și că doar intervenția Veturiei Goga la mareșalul Antonescu, iar acesta la amiralul Horthy, au făcut ca ordinul să fie anulat. Există un fond de arhive secrete la care publicul nu are acces?
I. D: – Sînt două feluri de motive pentru care publicul nu are acces la unele documente:
1. Au caracter clasificat, deci secret pentru o perioadă determinată (de exemplu, unele arhive sînt ținute secret timp de 30 sau 50 de ani, chiar 100 de ani. Sau la Vatican, timp de 70 de ani după moartea unui Papă).
2. Nu sînt inventariate. Sau sînt deteriorate. Sau pot afecta interesele private ale unor persoane etc.
În principiu, documentele colectate de Arhivele Naționale sînt integral destinate publicității. În acest moment, încă nu este reglementată situația documentelor cu mențiunea de “Secret”, aflate în diferite fonduri arhivistice de pînă la 1989, preluate de noi și care nu au fost exceptate în prevederile legislației privind documentele clasificate din 2002. Este necesar un act normativ de desecretizare în bloc, fiind vorba de o cantitate mare de documente de la instituțiile publice, pentru care am făcut demersurile necesare și insistăm de mai multă vreme. S-au declasificat deocamdată decretele fostului Consiliu de Stat, foarte utilizate în procesul de restituire a proprietăților.

V. A: – Unde se află depozitate arhivele fostei Securități?
I. D: – Aceste arhive au fost preluate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități (CNSAS). Instituția, înființată în 2000, controlată de Parlamentul României, a preluat documente atestînd persecuțiile comuniste și de la alte instituții, inclusiv Arhivele Naționale. Instituția administrează un site internet foarte documentat, unde se pot găsi toate informațiile necesare. CNSAS deține și un fond despre exilul românesc, care desigur îi interesează pe românii din Canada. Dosarul 12050 conține documente despre emigrația română din Canada.

V. A: – Ce metode științifice utilizează ANR pentru a depista documentele falsificate?
I. D: – Specialistul în arhive, arhivistul, are toate calitățile cercetătorului științific. Una dintre misiunile lui principale este să certifice autenticitatea documentului, adică dacă e original, copie sau fals. Există o știință a documentului, diplomatică (de la diplomă – act medieval, hrisov), cu ajutorul căreia arhivistul verifică și decide calitatea documentului, pornind de la suportul de hîrtie sau pergament, la emitent, stilul și conținutul textului, tipul cernelii, scriitura, datarea, semnătura și sigilarea, contextul în care s-a păstrat actul. Toate aceste sînt elemente care disting un document fals de unul autentic.

V. A:Biserica din România are propria sa arhiva sau există documente aflate la ANR? Vă pun această întrebare deoarece, de exemplu, Episcopul Sucevei, Pimen, pentru a recupera păduri și pămînturi din Bucovina aduce documente făcute pe vremea Imperiului Austro-Ungar, cînd România nu exista iar Bucovina făcea parte din Imperiu.
I. D: – Există arhive bisericești preluate de Arhivele Naționale încă din sec. al XIX-lea, de pildă, ca efect al secularizării averilor mănăstirești din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În perioada comunistă au fost preluate arhivele Bisericii Române Unite (greco-catolice), desființate în 1948. Au existat preluări și după anul 1974, ca urmare a modificării legislației în domeniu, cu efect parțial, datorită rezistenței cultelor dar și lipsei de spațiu de depozitare la Arhivele Naționale. După 1989 nu s-au mai efectuat preluări de la culte. În schimb, au fost tentative permanente ale acestora, prin Parlament și prin justiție, de a-și recupera arhivele preluate de stat.

Al cui este Iancu de Hunedoara?

V.A: Teza dvs. de doctorat, “Nobilimea românească din Transilvania între 1440 și 1514”, lucrare premiată de Academia Română, are un subiect foarte important, deoarece maghiarii pretind că în Transilvania a existat în Evul Mediu numai o nobilime maghiară. Ce controverse ați avut legate de aceste studii și de ce?
I. D: – Cercetările din țara noastră privind existența unei nobilimi românești în Transilvania medievală au fost receptate cu interes de o parte a istoricilor maghiari, fiind vorba, în fond, de un fenomen aparținînd și istoriei maghiare medievale. Nimeni nu poate ignora acest fenomen vizibil din sec. XIV și cu apogeu în perioada Corvineștilor, dinastie ungară de origine română. Înseși actele vremii îi consemnează drept “nobiles Valachi”, ca proprietari de moșii specifice (cnezate), pentru care cancelaria lui Iancu de Hunedoara generează formulare specifice pentru actele de danie, care formează un corp distinct în oastea Transilvaniei în sec. XV, care au dat Ungariei, pe lîngă Iancu, pe alți vestiți căpitani de oaste și dregători: precum Ioan Cîndreș de Rîu de Mori, Ioan Ungur de Nădăștia, Ladislau Ficior de Ciula, Gheorghe More de Ciula, Petru Dej de Timișel, Nicolae de Bizere etc.
Istoricii care minimalizează acest fenomen “bat” în altă parte: existența nobilimii românești contrazice flagrant teza imigraționistă! Nobilii români sînt prea mulți – am numărat ușor 500 de familii pînă la 1514 – la o populație pretins recent imigrată. Înnobilarea românilor este de fapt recunoașterea nobilității cnezilor pe criteriul fidelității, pe moșia lor, nu pe pămînt străin. Moșia nobilului român vine din moși-strămoși (ab antiquo, ab avo et protavo), este numită în actele cancelariei maghiare inițial cnezat (keneziatus) și guvernată de dreptul cnezial, care era componentă a cunoscutului jus valachicum, dreptul românesc. În sec. al XVI-lea, în ambianța ideatică a Renașterii, intelectualii ardeleni, români, maghiari și sași deopotrivă subliniau latinitatea românilor și autohtonia pe pămîntul vechii Dacii, opinie alterată în secolele următoare de ideologia naționalistă.

V. A: – Iancu de Hunedoara, tatăl celui mai mare Rege al Ungariei, Matei Corvin, e considerat de români ca voievod român, iar de către maghiari drepti maghiar și numit Ianos Hunyadi. Care este adevărul?
I. D: – Cred că Iancu de Hunedoara, oficial Ioan, în maghiară Janos, poate fi revendicat pentru propria istorie și de români și de maghiari, după cum istoria Transilvaniei aparține tuturor popoarelor conlocuitoare care au făurit prin secole această istorie.
Iancu este produsul cel mai special al nobilimii românești din regatul medieval ungar. Tatăl său a fost Voicu de Hunedoara, iar mama a fost din familia Mușina de Densuș (mai tîrziu maghiarizată Morsinai), cnezi fruntași din Țara Hațegului, foarte aproape de Hunedoara. Fratele său, tot Ioan în actele latine, se numea de fapt Ivașcu, după o descoperire recentă. Primii săi colaboratori apropiați pe frontul antiotoman au fost rudele sale și alți nobili români din Hațeg și Banat. Pentru merite militare a ridicat la statut nobiliar zeci de familii cneziale de pe întinsele sale domenii. Primele mențiuni documentare ale numelui său sînt Ioan Românul (Johannes Olachus), una din formulele prin care erau individualizați românii în mediul nobiliar ungar. Deci, românitatea lui nu poate fi negată, cum nu poate fi negată apartenența lui la elita militară și politică a regatului ungar.

V. A: – Pe zidul casei în care s-a născut Matei Corvin, la Cluj- Napoca, s-au pus două plăci de bronz, în română și engleză, pe care s-a scris că aici s-a născut marele Rege ”român” al Ungariei, Matei Corvin? Nu este o provocare sau o manevră electorală a fostului primar la Clujului, Gheorghe Funar? Turiștii unguri care vin în România consideră aceasta ca o insultă. Credeți că s-a procedat corect?
I. D: – Nu! În ceea ce-l privește pe Matia Corvin, cred că este o exagerare și nu s-a ținut cont de opinia specialiștilor. O placă explicativă în română și o limbă de circulație internațională se impuneau totuși de multă vreme, pe lîngă cea în limba maghiară, existentă dinainte de Marea Unire.

V. A: – Ați avut șansa să studiați cu istorici celebri, precum acad. Constantin Daicoviciu și fiul său Hadrian, acad. Ștefan Pascu, acad. David Prodan. Daicoviciu nu se înțelegea cu Ștefan Pascu și chiar i-a trimis o felicitare în care i-a scris: “Paște fericit cu familia ta” – făcînd referire la verbul “a paște”. E drept că acad. Daicoviciu avea mult umor, l-a convertit pînă și pe medicul său la istorie și arheologie și îl punea lîngă el în prezidii la congresele de istorie, explicînd că: “Profesiunea lui cu-a mea, Se completează reciproc/ El îngroapă, Eu dezgrop”. Pe care l-ați admirat mai mult?
I. D: – Am avut, într-adevăr, șansa de a mă fi format sub influența unor mari dascăli ai școlii clujene de istorie. Pe Constantin Daicoviciu l-am ascultat o singură dată, elev fiind, la serbările dacice de la Costești. A murit în vara în care am fost admis la Universitatea din Cluj, în 1973. Avea 75 de ani. În schimb, l-am avut la examenul de admitere, apoi profesor pe fiul său, Hadrian (1932-1984), dascăl și orator desăvîrșit, care nutrea un adevărat cult pentru moștenirea științifică a marelui său părinte. Ștefan Pascu, în acea vreme și rector, era un erudit și își rostea cursurile fără nici o notiță. A fost ultimul profesor pe care l-am cunoscut. Era însoțit la majoritatea cursurilor de asistentul său, după moda veche. L-am admirat atunci și pentru omniprezența sa la catedră, ca rector, în felurite organisme politice și culturale, foarte prolific publicistic etc. Mai tîrziu am înțeles că această risipire, de care totuși au beneficiat mulți, a afectat inevitabil unele din lucrările sale. În totală opoziție cu Pascu, David Prodan, pe care l-am frecventat în ultimii ani de viață, era persecutat de regimul comunist; el a ales sacrificiul vieții sociale și chiar personale pentru operă. Supplex, Iobăgia, Răscoala lui Horea vor rămîne multe decenii pietre de hotar ale istoriei Transilvaniei, iar Prodan, urmașul lui Fernand Braudel ca membru de onoare în Asociația Istoricilor Americani, o pildă de urmat pentru orice carieră științifică de succes. Am datoria să-i amintesc aici pe profesorii Camil Mureșan, savant de anvergură europeană, recent dispărut și pe mentorul meu Pompiliu Teodor, dispărut mai demult, un semănător de idei, visiting professor în SUA, foarte apropiat de studenți. Lui îi sînt îndatorați pentru formare, încurajare și ajutor, aproape toți reprezentanții generației mature actuale ai școlii clujene de istorie.

V. A: – Ce ați apreciat în stagiul făcut la Arhivele Naționale ale Franței (în 2003 la Paris), care țin de Ministerul Culturii, Direcția de Patrimoniu, iar în România țin de Minsterul de Interne?
I. D: – Pot spune că stagiul este singura mea școală de arhivistică, întrucît pînă în 1992 în România a lipsit cu desăvîrșire un învățămînt superior de specialitate în acest domeniu. Aici mi-am consolidat cunoștințele profesionale și am asimilat experiența bogată a Franței, una dintre puterile arhivistice ale lumii. Stagiul, organizat anual de Arhivele franceze de peste jumătate de veac, a format și perfecționat sute de arhiviști din toată lumea și reprezintă un exemplu unic, de care au profitat și profită mulți colegi români. Pe lîngă exemplul francez, asimilat pe viu, stagiul este susținut și de specialiști din țările cu mare experiență în Arhive, între care este prezentă anual și Canada.

Scris de Prof. VANIA ATUDOREI

Poate te intereseaza

Montreal, 1997: Tezaur folcloric, Marioara Murărescu…

În 1997 ansamblul folcloric “Porolissum” din Zalău, jud. Sălaj, a participat la Festivalul Mondial de …