Acum 27 de ani: Alexandru Grozuţa – “Pe Mureş şi pe Tîrnavă”

Alexandru_GrozutaAceste interviuri reale nu au fost niciodată publicate, dar au fost transcrise de pe foi îngălbenite de vreme, bătute la mașina de scris, păstrate într-o cutie de arhive sentimentale și încredințate dragului nostru ZigZag Român-Canadian. Profesor Vania Atudorei

Alexandru Grozuța avea 80 de ani în 1987, atunci cînd l-am întîlnit și l-am invitat la Cluj la concertul aniversar al Anei Pop-Corondan, cu care fusese coleg la Teatrul Tănase din București. Simpatic, jovial, surîzător, elegant, cu fruntea sa nespus de mare, nu îi dădeai mai mult de 60 de ani. De altfel, a trăit 92 de ani. Artista Florentina Vlad de la București a insistat spunîndu-mi: “Invită-l și pe Grozuța, că e haios și are multe cîntece ardelenești frumoase și toată lumea îl iubește”. Așa am făcut și rezultatul a fost peste așteptări, sala răsplătindu-l generos.

Vania Atudorei: – Dle Grozuța, vă mulțu-mesc că ați acceptat invitația de a veni la Cluj.

Alexandru Grozuța: – Păi era normal să o accept, că aflasem că l-ați invitat și pe Ion Luican, de o seamă cu mine, născut în anul Răscoalei de la Flămînzi, în 1907. Și în plus ați invitat atîția alți colegi de generație, că mi-am zis că e o ocazie să mă revăd cu ei, că la București nu avem timp, că trebuie să stăm la coadă la lapte și la pîine.

Între cîntecele populare şi romanţe

– Ați debutat la radio între cele două războaie mondiale și, evident, pe discuri.

– Da, primul meu disc a fost de patefon, în ebonită, un fel de cauciuc tare inventat de americani; erau discuri și grele și se spărgeau dacă îți puneai mintea cu ele, probabil că nu mulți știu că mergeau la gramofoane cu ace ca și cuiele. Avea pe el emblema cu cîinele alb cu gramofonul, care era simbolul casei EMI sau MasterVoice din Anglia, că în România nu era casă de discuri. Discurile de vinil au apărut abia în anii ’50, cînd eu am înregistrat și romanțe. Și aveam acolo două cîntece: “Arde-mi-te-ai codru des” și “Duce-m-aș și tot m-aș duce”. Văd că aveți discul meu scos de Electrecord în ’79, “Pe Mureș și pe Tîrnavă”, unde au pus cele mai cunoscute și frumoase cîntece ale mele, atît populare cît și romanțe. Mi-ar fi plăcut mai mult să facă separat un disc cu muzică populară și altul cu romanțe, dar ăștia fac cum vor ei, nu te întreabă cum ți-ar plăcea ție. Am ro-manțe care mi-s tare dragi, cum ar fi: “Smaranda”, cele pe versurile lui Octavian Goga. Cu “De tine nu-mi mai este dor” sînt la concurență cu Ioana Radu, care o cîntă și ea – și recunosc că o cîntă mult mai bine decît mine, e mai dramatică, te face să plîn-gi. Vocea mea e gen mai tremolo, ca a lui Tino Rossi.

V-am văzut fericit pe scenă, interpretarea este însoțită de gesturi și mimică expresive, zîmbetul nu vă lipsește și, în plus, dvs. Ion Luican, Ștefan Lăzărescu, Emil Gavriș, ca să îi citez pe interpreții din această seară, sînteți toți eleganți, la costum, cu cravată și batistă.

– Un artist trebuie să fie plăcut publicului. Oamenii vin la spectacol să vadă și audă lucruri frumoase, să mai uite de griji și necazuri. Respectul artistului pentru public nu e numai în talentul lui, ci și în înfățișare și prezență scenică. Eu nu am fost la școli de teatru sau la Conservator ca să mi se explice ce trebuie să fac pe scenă, nici colegii mei în afară de Angela Moldovan, care a făcut canto la Conservator și operă. Ce fac e spontan și vine din suflet, natural, e bucuria de a reîntîlni oameni pe care îi iubesc și care îl iubesc pe artist, creațiile sale, iar eu sînt conștient ca artist că exist datorită lor.

Mari bogăţii ale României: muzica şi artiştii ei

– Ați fost coleg cu toți marii artiști ai României și solist la marile ansambluri folclorice românești. Pe care l-ați apreciat mai mult?

– Am cîntat și la Teatrul de revistă “Tănase”, și la orchestrele Barbu-Lăutaru, Perinița, Ciocîrlia, și la Orchestra Radio, cu toate orchestrele din România din provincie. Am cîntat cu Maria Tănase, care era cu 6 ani mai tînără decît mine. Cînd eu scoteam primul disc, frumoasa Maria se angaja la Teatrul Tănase. Ioana Radu e mai tînără cu 10 ani decît mine și era o plăcere să mergi cu ea în turnee, că îi drăcuia și spurca pe toți fără răutate. Domnule, spurcată la gură mai e Ioana asta, da’ nu te poți supăra pe ea… că înjura frumos și cu convingere. Ioana era bună la armată, cu ea comandant soldații ar fi cîștigat toate războaiele. Am cîntat și cu Angela Moldovan, Mia Braia, Rodica Bujor, Lucreția Ciobanu, Dan Moisescu, Ștefan Lăzărescu, Emil Gavriș… ce mai, cu toți! Asta ca să îi numesc numai pe interpreții vocali, dar România a avut și are și interpreți instrumentiști extraordinari, unici în lume.

Știți, de exemplu, că țambalistul Toni Iordache, fost instrumentist la Ciocîrlia – Dumnezeu să-l odihnească, a murit iarna trecută (1987) tînăr, la numai 45 de ani – era cel mai rapid țambalist din lume? 25 de lovituri pe corzile țambalului într-o secundă! Domnule, asta a intrat în Cartea Recordurilor!

Avea țamabalul lui unic, făcut de el, pe care îl demonta cînd se urca în avion și numai el știa să-l monteze și să-l acordeze la loc! Aici la Cluj îl aveți pe cel mai mare taragotist din lume – Dumitru Fărcaș. Numai trei români au primit Discul de aur al Academiei de Muzică Charles Cros din Franța: Maria Tănase, Gheorghe Zamfir și Dumitru Fărcaș. Printre marile bogății ale României,să știi domnule drag că sînt și muzica și artiștii ei. Și e păcat că de multe ori noi nu realizăm asta, că sîntem obișnuiți cu ea și ni se pare normal, că ne-am născut și am crescut cu ea. Dar am văzut în turneele din străinătate cum specialiștii și cunoscătorii rămîn în extaz și aproape nu le vine să crea-dă ochilor și urechilor că românii au o astfel de muzică și astfel de talente.

– Ați fost recompensat cu medalii și premii?

– Vedeți dvs, aici e o problemă care îi supără pe artiști, că toți sînt buni și unici în felul lor. Noi am avut în România și titluri de “Artist emerit” și “Artist al poporului”, care erau împrumutate de la Rusia sovietică – ei le au și azi, la noi nu mai există.

Numai că atunci cînd se conferea acest titlul cuiva erau mereu discuții, invidii, răutăți, bîrfe și atunci poate că e mai bine că nu mai sînt. Numai Ioana Radu a primit titlul de Artist al poporului din mîna lui Gheorghiu-Dej. Eu am primit de la Gheorghiu-Dej “Ordinul Muncii clasa a III-a”, la propunerea ministrei Culturii, Constanța Crăciun, o mare doamnă care îi iubea și ocrotea pe artiști. Apoi de la Ceaușescu, care iubea mai ales romanțele, am primit “Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a”. Am fost invitat la multe ocazii să îi cîntlui Ceaușescu. Cînd făcea vizite în județe, îi plăcea ca la masă să aibă întotdeauna o orchestră și cîntăreți de muzica populară și de romanțe. Dar răsplata cea mai mare este scena, publicul, turneele, aparițiile la radio și tv, discurile, să știi că vocea ta răsună în sufletele a milioane de oameni. E cea mai mare și mai frumoasă recompensă pentru un artist!

– Publicul nu știe mare lucru despre viața dvs, despre carieră.

– Eu sînt un om modest și discret. Nu am multe și mari studii, ca de altfel mulțidintre colegii mei. În schimb, Dumnezeu mi-a dat un talent: vorbesc prin cîntece și cred că ele și textele lor spun multe. Am trecut prin cele două războaie mondiale, am cunoscut trei regi ai României și doi președinți. Pînă la 40 de ani am trăit în Regatul României, apoi alți 40 de ani în Republica Populară și apoi Socialistă.

Am trăit multe, am văzut și auzit multe. Unele care nu se pot spune. Generația mea a suferit șocuri de schimbări politice și de societate care nu au fost ușoare. Astăzi, noi artiștii avem pensii mici și trăim în lipsuri. Stăm acasă în frig iarna, stăm la cozi ca să putem găsi de-ale gurii. Noroc cu ciubucurile de pe la nunți, botezuri și petreceri. Dar mergem mai departe, viața trebuie să continue în pofida greutăților.

Prieten cu “burghezul comunist” Petru Groza şi amantul Elenei Lupescu

Am lăsat acest subiect la sfîrșit, deoarece e mai delicat și mai picant. Se spune că ați fost bun prieten cu Petru Groza, primul prim-ministru comunist al României după abdicarea Regelui Mihai, care vă apre­cia foarte mult și erați artistul lui preferat.

– Petru Groza era un om de viață. Îi plăceau petrecerile, femeile, vinul bun și cîntecele populare și romanțele. Era mare sportiv: făcea gimnastică, scrimă, tenis, tir. M-a luat de multe ori și acasă la el la Deva, în frumoasa vilă făcută de un arhitect care era nepotul scriitorului Ion Creangă. Era un bărbat distins, frumos, elegant. Mă șiîntrebam cîteodată ce căuta el – fost milionar, avocat, bancher și patron – printre proletarii comuniști. Dar am înțeles că, de fapt, comuniștii aveau mare nevoie de mințiluminate, cum erau Groza sau LucrețiuPătrășcanu. Avea încrederea lui Stalin, căruia îi făcuse o impresie foarte bună. Cîndîși punea jobenul negru era ca un lord englez. La Athené Palace avea camera lui permanentă, cuibușorul lui de nebunii și de întîl-niri conspirative.

Nu a fost Groza comunist și nici nu avea cum să fie, era băiat de popă ortodox. Pînăși înmormîntarea lui, în 1958, a fost religioa-să, ceea ce a fost o excepție. Avea 32 de ani cînd a participat la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, la unirea Transilvaniei cu România. A trăit istoria României moderne pe viu. Vorbea limbile minorităților etnice ale României, maghiara și germana, că studiase și la Budapesta și la Berlin. Era deștept de nu se putea, charismatic și șmecher. Nici măcar nu a fost membru PCR, că avea partidul lui făcut de el, Frontul Plugarilor, care a fost desființat mai apoi de comuniști și el nu s-a mai înscris în nici un partid. Dar șefilor sovietici de la Moscova le plăcea de Groza și l-au protejat. Groza mă invita cu el mai peste tot, pentru că se lăsa cu petrecere și eu aveam un repertoriu care îi plăcea. Și în plus mă numeam aproape ca și el -el Groza, eu Grozuța-, eram ardeleni amîndoi, că eusînt născut în Banat, la Crușovăț, nu departe de Băile Herculane – și era o comuniuneîntre noi. Fusese elev și la o școală maghiară de la Orăștie și eu aveam cîntecul “Lele de la Orăștie”. Cîntecele mele îi aminteau de copilărie. Iubea artele și artiștii, era prieten cu marele Brâncuși. Mergea des la concerte și spectacole. Era sociabil și popular, vorbea cu toți, nu era arogant.

Aveam codurile noastre secrete. Cînd era cu o femeie care avea ochi albaștri, îmi făcea cu ochiul drept și asta însemna să cînt romanța “Am iubit doi ochi albaștri”. Dacă dama avea ochi de altă culoare, îmi făcea cu ochiul stîng și eu știam că trebuie să cînt “Mi-e dor de ochii tăi adînci”… Și tot așa…

A fost și amantul Elenei Lupescu prin anii ’20, înainte ca ea să fie amanta RegeluiCarol al II-lea. Domnule, multe femei au trecut prin patul lui Groza, deși era însurat și avea cinci copii, trei băieti și două fete. Știți dvs. că soția lui, Ana, mai trăiește și are 90 de ani acum? (Pe fiul lui Petru Groza, ing. Liviu Groza, aveam să îl întîlnesc în toamna anului 1989 în Elveția, la Geneva, unde locuia în exil – n.a).

Casa de Cultură din orașul Orăștie (jud. Hunedoara) poartă astăzi numele luiAlexandru Grozuța. În 1997, cînd marele artist a împlinit 90 de ani, televiziunea națio-nală i-a dedicat o emisiune specială, fiind ultima sa filmare. A murit acum 15 ani, într-o frumoasă zi de toamnă: în zi mare, la 14 octombrie 1999, cînd românii o sărbătoreau pe Cuvioasa Parascheva.

Scrris de Prof. VANIA ATUDOREI

Poate te intereseaza

Remus Tzincoca, dirijorul lui Enescu din Laval

Academia de Muzică din Quebec oferă un premiu Remus Tzincoca- Anisia Campos la fiecare ediție …